Perfect stranger

“Spune-mi, floare, tu de măr…” perfect.noise

Închide-mi ochii cu palmele…şi-aşa nu îţi ştiu chipul…şi ia-mă în braţe…lasă-mă să adorm în braţele gândului tău. Ţi-l aud…închideţi-l în tăceri. Şi tăcerea ţi-o aud însă. Îmi ţipă în suflet noaptea şi mă trezeşte din somn…nu ţi-am spus că sunt atât de obosit?…Nu. Nu nu ţi-am spus că sunt într-atât...m-am întors dintr-un război care m-a secătuit.

Nu , nu te uita…nu sunt rănit.

Am fost străpuns de o lance…era a mea..în dreptul sufletului unde se afla de ceva vreme o moară de vânt.

Nu te teme…nu sângerez.

Atâta doar că mă doare puţin. Amintirea.

Nu… nu o mai port cu mine; nu o mai am asupra-mi. Mi-a căzut în iarba câmpiei arse, pârjolite de soare…mă apropiasem prea tare; uitasem că nu învăţasem nimic din povestea cu Icar…uitasem că nu trebuie să îmi lipesc aripile viselor cu ceară…uitasem că poate nici nu ar fi trebuit să plec spre într-acolo când eu mai rătăceam încă prin propriul labirint al sufletului meu încercând să găsesc intrarea în mine. Nu ştii că am fost ţărm atât de îndepărtat..fără furtuni?

Şi fără de trăiri, o vreme?

Nici măcar pescăruşii nu îmi mai sfâşiau auzul…până şi gândul valurilor pierise…Ţi-am spus că iubesc marea? Şi că i-am fost corabie rătăcitoare căutând linia orizontului de la capătul ei? Ţi-am spus că zarea parcă e capătul mării? Doar că atunci când ajungi la capătul mării…nu întâlneşti zarea? Corăbiile noastre o caută mereu. Ţi-am spus că o căutam cu ochi arzând de patimă?

De ce mă faci să îţi vorbesc? Ţine-mă în braţe şi taci.

Dacă o să mă doară ceva şi poate o să plâng, sărută-mi lacrima…e ultima care se mai prelinge din mine…nu ştiu dacă mă va durea de la lumină…ţi-am spus şi asta…că m-am născut cu o sensibilitate la lumină…şi acum, când mă văd în faţa ochilor tăi un altul, s-ar putea acesta să mă facă să îmi scape un cristal translucid în amintirea aceluia ce nu va mai fi vreodată…ia-l în palmă şi nu-i da drumul…

…ai grijă când închizi pumnul…Nu-l încleşta! Sau dacă vei simţi să o faci, fă-o în aşa fel încât să nu fie prea tare…nu ştii că acolo se află fiinţa transparentă pe care nu orice ochi o poate vedea?…dar dacă vei şti să priveşti prin ea te vei cutremura…nu oricine ştie să privească prin ea, însă.

Ai grijă deci! Să nu o striveşti când o vei prinde în palmă, încătuşând-o apoi în pumnul tău.

Cu mâna cealaltă ridica-mi fata catre tine…mi-am ascuns faţa să nu te privesc atunci când îţi vorbesc…şi priveşte-mă şi spune-mi ce vezi. Eu oricum nu te pot vedea; nu îţi ştiu chipul. Tu cum îl poţi vedea pe al meu? Îmi doresc doar să mă ţii in braţe şi să mă atingi doar cu tăcerea. Taci! Ştiu că fruntea îmi arde de febră; e febra dorinţei…mi-o voi îndepărta…tu doar învăluie-mă blând…de asta am nevoie acum. Protejează-mă de mine şi nu mă lăsa să îţi spun ceva…să îţi spun nimic. Vreau să simt că mă auzi, însă.

De ce mă laşi să îţi spun atât de multe? Nu ai putea înţelege că m-am săturat de cuvinte şi aş vrea de acum să îmi fie dezlegate doar tăcerile?. Legate vreau să îmi rămână doar mâinile; nu vreau să te ating. Te simt. Fac dragoste cu mintea ta. De ceva vreme. Nu ai ştiut-o. Nici eu. Am înţeles-o abia acum…că o făcusem cu un timp în urmă. Ţi-am simţit umbra tot timpul. Şi nu ştiu de ce…aveam sentimentul că mă protejezi; s-ar putea la fel de bine să mă înşel. Oricum, nu îmi pasă!

Nu mi-ar mai păsa de ceva vreodată. Am devenit imun. Nu mă mai doare, nu mă mai atinge nimic…Doar spusesem odată că aşa va fii…despre cine altcineva aş fi putut scrie, dacă nu despre mine?…aşa că te las să mă atingi…vreau să văd dacă simt paralizia…dacă ar fi aşa, n-aş tresări, nu? Nu aş zvâcni, nu aş avea nici un spasm…sufletul mi-ar zăcea inert sub ochii tăi. Sub ochii mei. Nu ţi-am spus că-i obosit? Ţine-l în braţe şi lasă-l să doarmă. Ia-l! Ai grijă cu ce îl înveleşti. Simt că îi este tare frig.

Poţi să îl strângi mai tare…lasă-l să te simtă…nu te teme, nu îl sfărâmi. Nu e fragil. Şi nici vulnerabil nu mai este. Ci doar puţin obosit.

Atâta tot.