E un inger pentru fiecare

Mult timp am avut impresia ca viata mea va incepe in curand, adevarata mea viata. Dar mereu aveam greutati de infruntat, mereu ceva de rezolvat, o incurcatura care cerea timp, datorii inca nerezolvate. Dupa aceea, viata ar fi inceput. In fine, am inteles ca aceste obstacole SUNT viata!

Privesc de sus, din spatele ferestrei de la mansarda in care sunt de obicei. Aici timpul sta in loc, la propriu. Ceas de mana nu port, aproape niciodata; ceasul electronic se defecteaza frecvent si in mod inexplicabil; telefonul nu suna, drept urmare nu-l bag in seama; iar atunci cand sunt in fata monitorului sunt captiv in conversatii magice sau prizonierul unor texte fascinante, incat nu-mi amintesc sa ma uit cat e ora.

Stiu sigur cand e 10, fiindca atunci deschid instinctual aparatul radio, si mai stiu ca atunci cand l-am inchis e 12. Daca va ganditi ca e perfect normal, va spun ca nu-i. (ceea ce pare a fi o simpla obisnuinta, lucreaza cot-la-cot cu ceasul meu biologic).

Stirile ma plictisesc intotdeauna si de ceva vreme, am inceput sa urasc (de-a dreptul) “politaii”. Lumea lui Bach mi-e total straina si total antipatica. Mai nou, Bach insusi mi-e antipatic, prin simplul fapt ca exista si ca se pierde prea multa energie discutand despre el.

I.J.P.-ul “doarme pe el”, cand eu ma -ntorc spre casa si dau de huliganii de la colt, cu nasurile albe de prafuri si cu hainele-mbacsite de fum; sau cand aceiasi huligani inghesuie intr-o scara vreo fata, avand planuri de secs, condusi, evident, de aceeasi “vesniCA CAmpioana”: Maria Ioana. (Asta ca sa raspund cuiva, de ce sunt anti “trage-si-tu-un-fum-ca-n'are-nimic”).

Asadar, mi se rupe si mie, cum i se rupe si I.J.P-ului de noi (Ca o remarca: Daca I.J.P.-ul era o persoana in carne si oase ar fi fost cu siguranta un milog, pomanagiu, intretinut de mine, si de tine si de neamurile noastre etc., etc., etc.).

“I hate cops”, se aude vocea de la radio, si sunt total de acord.

E liniste din nou, semn ca e deja ora 12, eu sunt tot la mansarda privind de sus orasul…

Pe o straduta ingusta si prafuita, trece o fetita…
…………………………………………………………………………………………………….
E vesela si neastamparata. Are colanti si tenesi roz. Ingrijorator de slabuta, cand alearga de colo-colo, ti-e teama sa nu se prabuseasca. E tunsa ca baietii, dar e feminina … si rade tare.
Afara e primavara, e copilarie, e lumina.
…………………………………………………………………………………………………….

O inveleste un Cer azur fara nori si-o mangaie o portocala pe umeri. Acum, are codita si fusta... si poarta pantofi de lac...

O strang, se vede clar c-o strang. Dar i-a primit cadou si-i poarta cu placere.
Are pe cap, o coronita din flori de plastic si isi tine strans de mana, mama.
Sarbatoresc amandoua sfarsitul anului scolar, caci tatal … Dar au macar tort de inghetata. (Simt dintr-o data gust de inghetata, nu-i de capsuni cum o prefer de cativa ani, e de cacao … pe vremea aceea, era bun tot ce-i placea ei).
Afara e primavara, e copilarie, e speranta.
……………………………………………………………………………………………………..

O vad trecand din nou, acum isi poarta parul lung si ondulat, e imbracata-n jeans, are sandale si un top destul de decupat.
Baietii isi dau coate, si chicotesc.
Dar ea are o lacrima pe obraz, prima lacrima.
Afara e vara si cald, e adolescenta, e zbucium.
……………………………………………………………………..
Trece … Vine … Ea e timpul. Si trece uneori atat de incet, alteori atat de repede. Ma plictisesc cand timpul sta … as vrea sa plec … as vrea sa-l vad si atunci timpul ar putea sa stea. Secundele sa nu mai treaca, doar inima sa bata si Luna sa rasara. Sa fie inca o seara magica. Gesturi si visuri a caror “Limita e la Cer”.
…………………………………………………………………………………………………….

Se vad pe chipul ei cute, de ingrijorare, dar are mandrie-n privire si lacrimi de fericire in ochii aceia de foc, peste care anii nu trec.
Merge la bratul unui barbat, imbracat in mister si-n bijuteria de pe inelar si isi tine strans de mana fetita cu codite, fusta si pantofi de lac, care poarta pe cap o coronita din flori de crini si trandafiri.
Au tort de inghetata (de capsuni) si sarbatoresc sfarsitul primului an de scoala. Sarbatoresc toti trei!
Afara e vara, e liniste, e maturitate.
……………………………………………………………………………………………………
Clar, timpul a stat si ma sufoca. Mi-au patruns amintirile in corp si curg o data cu sangele si imi inunda fiecare particica. As vrea sa sune telefonul, dar inca e liniste. Strang cu putere, in pumn, o bratara in loc de-un brat, fiindca-mi creaza un sentiment de siguranta.
Inca nu suna, poate ca e totusi devreme…
…………………………………………………………………………………………………….
Poate ca am sa vad la Istanbul, covoare mai pretioase decat acesta, dar nicidecum mai frumoase. Nimeni nu poate impleti covor din frunze. Nimeni, in afara de ea, care sta acum in singuratate, ghemuita pe o bancuta stacojie.

Priveste in zare si asteapta… Asteapta seara de vineri si dimineata de luni; asteapta sa treaca vara si toamna si iarna. Asteapta sa rasara din nou Luna, fiindca de multa vreme cerul sufletului ei are culoarea bleumarin-negru si este presarat de scantei argintii.
Dar noaptea nu vine… si poate ca ea nu o s-o mai prinda. Copila poarta acum blue-jeans, sandale si top decupat si varsa prima lacrima. Iar umarul pe care-si rezema tamplele obosite, e stalp de rezistenta in ceata de Heruvimi. Isi jura in fiecare noapte ca se vor revedea in vis, la aceeasi ora tarzie cand sunt feriti de ochii indiscretilor, sub felinarul unde s-au iubit intaia oara.
El ii saruta mainile si-i spune: “Nu plange iubito! E un inger pentru fiecare” si se transforma apoi in aerul pe care ea il respira, pana a doua noapte, cand se vor regasi din nou in vis, la aceeasi ora, sub felinarul unde s-au iubit intaia oara.

Afara e toamna, e singuratate, e tristete.
……………………………………………………………………………………………………..
N-am intalnit alti ochi mai tristi… singuratatea si durerea ei mi-au frant inima. Am auzit batand ceasul. E ceasul acelui “niciodata de acum inainte” … femeia cu ochii tristi nu mai e. Nimeni nu-si mai aduce aminte de cei mai buni din trecut, de ea… iar aplauzele trec, trofeele se prafuiesc, invingatorii sunt uitati!
Parca pentru ultima data as vrea sa plang iubirea, dar e tarziu. Lacrimile nu mai curg si sufletul mi-a impietrit. Nu simt durerea, nici iubirea, nici ura, nici dor …
Pentru ultima data privesc Cerul gandindu-ma la ochii tai.

Pentru ultima data inchid ochii si te vad aici, langa mine.
Pentru ultima data mi-as dori sa simt respiratia ta calda.
Pentru ultima data as vrea sa aud bataia inimii tale.
Pentru ultima data as vrea sa radem impreuna – stii doar ca ador sa te vad zambind.
Pentru ultima data as vrea sa-mi saruti fruntea si sa ma strangi in brate.
Pentru ultima data as vrea sa te ating, sa te sarut, sa te cuprind …
Pentru ultima data as vrea sa-ti spun cat imi doresc sa facem dragoste la malul marii…
Pentru ultima data as vrea sa-ti spun ca te iubesc.
Pentru prima data vreau sa uit!
……………………………………………………………………………………………………
Vine … Trece … Uneori incet, alteori repede…
Ma pregatesc sa plec, nu stiu incotro, dar stiu c-am plans si merg sa-mi sterg lacrimile.
Oglinda e sparta … sapte nenorociti de ani, de ghinioane … oricum, ce rost mai au?
Lacrimile nu se sterg, sunt tatuate pe obraji, dar e ciudat sa vad … Sa vad doi ochi de foc, ochii aceia tristi … sunt ai tai.

…………………………………………………………………………………………………….
Port pe mana bratara si ma tin strans de brat , imi plec tamplele obosite pe umarul tau si impreuna soptim: “Nu plange copila, e un inger pentru fiecare”
Afara e iarna, totul e inghetat, noi nu mai suntem...